Nicolae Dabija: Cenzura
De Nicolae Dabija
După facultate, când mă angajasem la Televiziune, toate materialele noastre urmau să fie avizate de cenzură. Mai-marele pe cenzură era un om subtil, mare amator de poezie, care de cum vedea vreun vers ce-i plăcea mai mult, îl sublinia cu stiloul. Dar necazul nostru era că acestuia îi tremurau mâinile (era bolnav de Parkinson) şi, dorind să sublinieze rândurile care-i cădeau cu tronc, el le tăia în zigzag. Anume acest tic al lui ne-a deprins pe noi, tinerii de atunci de la Televiziune, un lucru greu: să scriem astfel încât rândurile noastre să placă mai mult telespectatorului şi mai puţin cenzorului rafinat.
Cenzura de pe timpul comunismului era una drastică. Dar dacă aceasta scotea doar unele rânduri, careva poezii, anumite fragmente, explicându-ţi-se şi de ce, cenzura din ultimii vreo 17 ani (de la Adrian Usatâi încoace) de la Radioul Naţional (!) şi Televiziunea publică (!) a fost mai nemiloasă: ea scotea nume.
Puteai striga sau scrie şi: „Trăiască Voronin!”, sau „Slavă comunismului!”, dar dacă numele tău era inclus în Lista Neagră a Televiziunii sau radioului erai scos cu tot cu semnul de exclamare, fără nici o explicaţie.
Voronin tot trâmbiţase de la 2001 încoace: „Democraţii au fost la putere!”
Care democraţi? Dacă de la 1993 încoace nici un scriitor, nici un om de cultură n-a mai putut vorbi la Radio sau cuvânta la Televiziune.
În perioada pregătirii Congresului „Casa Noastră – Republica Moldova”, Adrian Usatâi, fost şef al Radioteleviziunii, a dat indicaţii stricte: „Pe Vieru, Dabija şi Lari Televiziunea i-a făcut eroi naţionali” (de ce Televiziunea nu i-a făcut eroi pe Vasile Papură şi Tudor Flaimuc, care vorbeau în fiece zi şi care au rămas anonimi?!). „Şi tot noi îi vom face anti-eroi”, a spus el la o şedinţă a redactorilor-şefi de la Televiziune.
Din 1993 Vieru n-a mai fost lăsat decât cu vreo propoziţie-două la TVM, şi doar în cadrul emisiunii „Mesagerul”, din grija şi cu riscul Silviei Hodorogea.
Şi-aceştia au fost anii lui cei mai buni.
Când Vieru era frumos ca un zeu şi avea ce spune.
Acum televiziunea încearcă la modul postum să vorbească despre Vieru, cu secvenţe de la înmormântare (altele nu prea are).
Cine i-a văzut la televizor pe Cimpoi, Beşleagă, Cărare, Strâmbeanu, Busuioc, Creţu, Matei, Vasilache, Hadârcă, Galaicu-Păun, M. Gh. Cibotaru, A. Silvestru, M. I. Ciubotaru, Lari, Ciocanu, Dolgan ş.a.m.d. în ultimul deceniu cel puţin?!
Unicul „scriitor” prezentat de Todercan şi Ţurcanu la celebra emisiune a rataţilor „Cheia succesului” a fost un Nicolae Roşca, o secătură de om, care-şi zice „scriitor” şi care a fost invitat să-şi împărtăşească secretele „succesului” său literar inexistent.
Dacă ne luăm după radioul şi televiziunea din ultimul deceniu, constatăm că Republica Moldova, spre deosebire de alte state, nu are oameni de cultură, persoane care gândesc, iar Voronin nu are opoziţie, ci numai aplaudaci.
Nişte batjocuri au fost şi emisiunile de istorie.
Cercul celora care participau la ele erau făcute cu compasul, şi-i includea doar pe cei doi istorici bâlbâiţi.
Rulau numai filme sovietice, cu eroi comunişti, care glorificau un stat inexistent – URSS –, iar indirect – pe Voronin şi banda lui.
Televiziunea noastră semăna mai degrabă cu un azil condus de pacienţi.
Ştiind că omul simplu, de regulă, nu vede lucrurile aşa cum sunt, ci aşa cum le prezintă Televiziunea şi Radioul, şefii de acolo măsluiau 24 de ore din 24 realitatea, adevărul, bunul-simţ.
La TVM-1 se discuta şi în contradictoriu, dar o puteau face doar un comunist cu un alt... comunist (ca actualmente la „Publika TV”).
Televiziunea Naţională şi Radioul Naţional, puteau da pe post pornografie, reclame pentru stupefiante, înjurături – numai nu versuri sau emisiuni cu şi despre scriitori autohtoni.
Ea se subordona unor impostori.
În 2007, când Grigore Vieru şi subsemnatul i-am acţionat în judecată pe renegatul Mihai Conţiu şi publicaţia „Moldova suverană”, Mihai Conţiu, care nici cetăţean al Republicii Moldova nu era, a venit la proces cu TVM-1 din urma lui: reporterul, ca să-l intimideze pe judecător, l-a întrebat pe el, dar şi pe câţiva trecători despre ce cred ei pe marginea faptului că Grigore Vieru şi Nicolae Dabija cer de la „nişte jurnalişti” (?!) despăgubiri morale de milioane de lei. „Costă onoarea lor tocmai atâta?!” se întreba reporteriţa, ca să conchidă: „Ruşine să le fie!”. Să fi fost Televiziunea subordonată unui boschetar? Cu ce drept?!
Atunci când am împlinit vârsta de 60 de ani, Silvia Hodorogea mi-a luat un scurt interviu: „Te rog să nu vorbeşti de „limba română”, de „literatura română”, ca să poată trece”, m-a atenţionat jurnalista păţită nu o dată. Aceleaşi condiţii i le-a pus şi lui M. Cimpoi şi P. Soltan, care urmau să rostească şi dânşii nişte fraze despre omagiat. Dar interviul de 1,5 minute n-a mai fost dat pe post. În locul lui a fost pusă o ceartă întinsă pe un sfert de emisiune dintre T. Tătaru şi „un om de-al lui Urecheanu” care-i ceruse să-i întoarcă – ce neobrăzare! – o datorie mai veche.
Sunt totuşi un om de cultură (eram la acea oră posesor al celor mai înalte distincţii, ale Republicii Moldova şi României, laureat al mai multor premii naţionale şi internaţionale, unul dintre cei care şi-au adus contribuţia la ruperea Republicii Moldova de fostul imperiu etc.).
Să nu se fi putut da o dată la şaizeci de ani o secvenţă nevinovată de 1,5 minute?!
Dar Violeta Epureanu (şefa de la „Ştiri”), a zis: „Nu!”
Adela Răileanu (şefa Televiziunii) a zis: „Nu!!”
Valentin Todercan, mai marele Radioteleviziunii, a zis: „Nu!!!”
Ei se şi văzuseră stăpâni pe o televiziune a noastră a tuturor, plătită din banii tuturor contribuabililor şi neclintiţi de la locurile lor.
Unul dintre cei nominalizaţi i-a zis cuiva din anturajul lor: „Vrei să ne dea Voronin afară?!”
De parcă Voronin privea postul lor 24 de ore din 24, ca nu cumva acolo să apară subsemnatul.
Nu cred că Voronin sau Moţpan, sau Sangheli, sau Snegur, sau Lucinschi dădeau indicaţii cuiva de la Radio sau Televiziune să nu apară în emisiuni cutare sau cutare scriitor sau om de cultură.
E vorba mai mult de şefi şi şefuşori cu apucături de slugă. Definiţia slugii o făcuse ceva mai demult Descartes: „Sluga pleacă să-ţi facă serviciul mai înainte de a înţelege despre ce serviciu este vorba”.
Şefuleţii de diferite ranguri voiau să placă şefuşorilor, iar aceştia şefilor, care, la rândul lor, se doreau lăudaţi de „şefoi”.
Zilele trecute, după 17 ani de absenţă, am fost invitat la radio într-o emisiune a Ninei Parfentiev („De ce te urau şefii noştri atât de mult?!” – m-a întrebat ea. „Când auzeau de numele tău, săreau în sus ca stropiţi cu uncrop”) şi la Televiziune, într-o emisiune „Bună dimineaţa!”, realizată de Victor Vasilaşcu. Acesta, unul dintre ziariştii cu vechime, rămas ca printr-o minune la Televiziune după zecile de epurări, mi-a zis: „Aţi fost persoana cea mai interzisă şi pe timpul comunismului (până la 1991) şi pe timpul comuniştilor”.
După 1993 când am aflat că numele mi-a fost inclus în Lista Neagră, o alta decât cea de pe vremea comunismului, am spus: „Dacă Televiziunea şi Radioul nu au nevoie de mine, nici eu nu am nevoie de ele”.
În fruntea Radioului şi Televiziunii au venit recent oameni noi care încearcă să facă un alt fel de radio şi o altă televiziune.
Mi se spune că Lista Neagră şi-a luat-o cu el V. Todercan, pentru cartea de memorii „Cât de josnic am putut fi” (titlu provizoriu), pe care are de gând s-o scrie.
Iar odată cu Lista respectivă sper să fi dispărut din birourile şi studiourile din Dealul Schinoasei şi acel soi ciudat de ziarişti, al căror instrument preferat nu este pixul, ci foarfecele.
Comentarii